Fragment din `Calatorie printr-un vis fara nume`

Bună, cititori!

Dacă tot am primit un feed-back atât de pozitiv din partea voastră,  am zis să revin cu un fragment original, de data asta din primul meu roman `Calatorie printr-un vis fără nume`, care aşteaptă de câteva luni să-i scriu ultimul capitol.

E un roman nu personal, dar totuşi intim. O odă adusă adjectivelor, metaforelor duse la extrem şi o parabolă, un monolog intern al singurătăţii. Nu este un roman pentru oricine, ci doar pentru cei care vibrează pe aceiaşi frecvenţă şi care au afinitate stilistică pentru genul acesta de literatură. Nu ştiu dacă e un roman bun, dar un lucru e cert. E romanul ce am vrut mereu să-l scriu. E genul de roman ce am vrut mereu sa-l citesc.

Enjoy!

Unu

Cerul strigă „Fugi, păcat!”
Inima strigă „Nu mă abandona!”
Mintea strigă „Cercetează!”
Corpul strigă „Abandonează!”
Tu strigi „Unde eşti?”

 

 

Somnifere.

O pastilă, două, trei.

Invoci somnul în dansuri macabre, însă acesta se lasă rugat şi parcă îţi râde în faţă, pictându-ţi imaginea unui clovn trist, la poarta unui circ părăsit. Îţi reaminteşte de toate acele nopţi în care l-ai căutat cu disperare, fără nici un rezultat, conştiinţa rămânându-ţi trează în faţa traumei, cu Amintirea tatuată pe Timpul rămas. Durerea spiritului, jertfită pe piedestalul timpului, încă nu este suficientă pentru a deschide poarta Tărâmului Morţii.

Cineva să oprească ceasul existenței, Nu vreau să mai simt oboseala asta, ce mă macină…

 Aşa că strângi şi mai puternic din ochi, lăsând întunericul visător să curgă prin venele translucide ale pleoapelor. Îi simţi puterea cum îţi aduce linişte, stabilizând globii oculari, ce parcă alergau în orbitele afundate. Ochii înăuntrului tău răvăşit rămânând însă deschişi etern, sorbind fiecare detaliu din fiecare amintire decadentă, mutilându-ţi sufletul, până când din el nu mai rămâne decât un punct.

Un cuvânt. TU!

Un cuvânt, din care ţi-ai făcut Biblie şi pe care îl reciţi cu buze tatuate de lacrimi albastre, lacrimi care au săpat râuri în carminul vulnerabil al dermului. Au săpat râuri de sare din minele depresiei, în care ai fost exilat de propria ta minte, dictator totalitar cu drept absolut asupra realităţii. Pentru a o mulţumi, a trebuit să scoţi toată sarea lipind-o de trupul tău. Dar acesta, fiind uscat, ți-ai dezlipit pielea pentru o mai bună aderenţă!

Durerea a deschis poarta tărâmului ascuns.

Îl reciţi, cuvântul mormânt, cu buze care acum sunt umezite de salivă cu aromă de medicamente furătoare de viaţă. Mantră ce invocă finalitatea.

Somnifere.

Patru pastile, un pumn, un flacon.

Și începi să te sufoci. La început lent, ca atingerea unei iubiri pe pielea de seară, dar apoi crescând ca intensitate, până când fiecare particulă, din fiecare nucleu, al fiecărei celule, din întregul corp, începe să explodeze, eliberând rime uitate în vise, al căror înţeles mistic de abia în moarte îl poţi înţelege. Deoarece timpul a criptat sensul adevărul în vasele de ceramică divină, făurite din cuvintele rămase creatorului după Geneză.

(atenție! trece Moartea pe lângă tine!)

Dar, deja ai ratat momentul culminant al autodistrugerii programate de creatorul natural. Ai ratat șansa de a gusta din ceața revelatorie. Ești doar un spectator detaşat, un cer ce se topeşte şi se priveşte: acum e stropi de ploaie ce se evaporă sub căldura soarelui, renăscând cer.

Oare asta se întâmplă cu sufletul tău? Se înalţă el, proiecţie astrală, deasupra cadavrului şi priveşte el îndelung la vasul de lut ce i-a fost casă, cum putrezeşte, redevenind pământ? Şi ce simte el atunci? Se simte stropi de apă ce plouă înspre cer sau stropi de apă ce pătrund în pământ? Oare speră el să fie uscat de bătaia vântului fără sfârşit şi fără început şi să dispară etern? Sau speră să fie purtat de același vânt către rădăcinile unei creații, dând viață și câștigând, astfel, aripi de zeu?

Sau poate asta este moartea. Sfârşitul tuturor gândurilor şi finalul simţirii. Evaporarea sentimentelor din cavitatea toracică și exorcizarea amintirilor din sinapse.

(da! da! da! asta speri!)

– Asta sper?

(speri la moarte!)

– Cine eşti, voce din inele sclerotice?

(sunt timp, sunt nebunie, sunt speranţă. sunt toate gândurile cărora ţi-e prea frică să le dai voce.)

– Eşti nimic.

Ţipi la moarte să îşi grăbească paşii electrici, curgători şi să te binecuvânteze cu sărutul ei pe fruntea asudată, de timp ridată, şi să îţi soarbă toate gândurile până la lichefiere, din ele rămânând doar nimic (tu?). Un nimic absorbant, care să răsune cu sunetele pietrei de mormânt, ce să rostogoleşte în el, strivind în nebunia ei fiecare particulă a vieţii, ce a năpădit ca o buruiană corpul tău ce se vrea nenăscut. Buruiană-final, cum obişnuia să numească orice mama ta.

Da, asta îţi doreşti mai mult ca orice pe lumea asta, celaltă sau următoarea. O moarte ce să poposească într-un tine coroziv, ca un călător clandestin!

Închizi şi mai strâns ochii, încât simţi că aproape explodează. Poate aşa o să alungi Amintirea, strivind-o până când din ea nu mai rămâne decât un terci de cuvinte şi imagini schilodite. Ai închis ochii să ucizi un increat incapabil să evolueze, deoarece aripile umanităţii i-au fost furate de fiul Golului. Ți-a lăsat în schimb o mantie a instinctului, ce îţi filtrează sângele, curăţându-l de cheagurile alegerilor greşite. Dar fiind de calitate proastă, i s-au înfundat porii cu sporii Amintirii. Acum cu o mână nătângă și tremurândă, îi coşi cu eternitate pe aceşti ochi ai tăi.

Oh, cât ai aşteptat să astâmperi setea ce te-a devorat pe dinăuntru ca şi cum toate izvoarele fericirii tale secaseră la porunca Amintirii! Acum readuci la viaţă deşertul ființei tale prin potopul morţii, care este sevă pentru tine, lemn uscat. O contradicție ce estompează cursivitatea rațiunii, care și așa e absentă uneori.

De ce atâta dorință de final? Pentru ca sensul a fost cel mai mare dușman al tău. În special cel al existenței. Dar răspunsurile nu mai sunt necesare, tu deja fiind cadavru așezat confortabil în mormânt.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s