Fragment – Petrecere cu morți și vii

Bună, cititori. La sugestia minunatei Corina Ozon („Zilele amantilor”– recenzie pe blog), am decis să împărtășesc cu voi un mic fragment dintr-o carte ce am început să o scriu recent. E ceva diferit de ce am scris pană acum, ceva mai direct şi mai lipsit de iubitele mele metafore, dar la fel de depresiv și, zic eu, expresiv.

E adevărat, nu poţi fugi de ce te defineşte…

Fragmentul de mai jos nu se vrea fi foarte coerent, dar sper totuși că am reușit să pictez vocea personajului, așa cum o simt eu în căpățana mea. Fragmentul deschide primul capitol al cărţii, care momentan nu are un titlul stabilit, ci doar unul provizoriu – Nova libre, și probabil că aceasta nu este versiunea lui finală. Dacă sunteţi drăguţi şi citiți, vă rog să lăsaţi o părere şi eventuale sugestii. So, enjoy!

20160521_121409_HDR

Petrecere cu morți și vii

          — Tu chiar nu îţi dai seama? strig eu, pentru a acoperi zgomotul făcut de petrecăreți. Cu toţii ne dorim să fim recunoscuţi la ceea ce credem noi că este adevărata noastră valoare. Să zică lumea „Wow, da’ ce deştept eşti„” și „Dar ce bine arăţi, fato!” sau „Ce bine ştii să sugi pula! Limba ta e magică!”. Că până la urmă de, asta și avem și noi atâtea opinii, despre toate și orice. Ca să fim fucking observați. Ce contează că ceea ce spunem doare? Ce conteaza că-s niște artificii goale, menite să atragă doar priviri, nu și sentiment?

            — Și tu nu ai pareri, lucruri de spus? Te crezi mai bun ca restul, ca noi?

       — Ba da, cum să nu am? Bitch. Eu îmi doresc să fiu venerat! Şi eu vreau, tu, să impresionez şi să frapez, să arăt lumii că „Uite coaie, ce sigur sunt pe mine! Sunt atât de cool că aș putea să i-o trag lu’ mă-ta! Aşa-i că nu mai sunt copilul ăla demn de milă, din liceu?” Să-i fac să regrete, știi? Pentru toate câcaturile…

          Mai trag un fum din ţigară şi îmi continui monologul, căci mă simt a dracului de spiritual azi.

            — Da… Vreau să fiu dorit și să șochez, astfel încat să-și aducă aminte de mine și de ce mi-au făcut cand eram fără ajutor! Oricum… Revenid. Tu chiar crezi că eşti singura care vrea ca băiatul cool şi atitudine detașată, să fie obsedat de tine? Şi că după sex, să nu fumeze țigara şi să nu stea pe telefon, cu pula bleagă şi să-ţi zică să mergi să-ţi ştergi părul? Nu! Şi noi îi avem băieţii sau fetele rele pe care ni s-a pus pata, care ne-am dori să ne strângă în brațe şi să ne spună că „Pe tine te-am așteptat toată viața!”. Suntem victime în propriile noastre fantezii și ne complacem în minciunile noastre.

          Da, și eu îmi doresc să fiu „suficient”, tu, chiar dacă știu că asta nu o să se întâmple vreodată.

            — De ce, Alex? întreabă Lorena, cu ochii goi și disperați după adevăruri, ambele în același timp.

            — Pentru că, adevărul e, suntem niște şterşi cu toţii şi că inventam standarde total nerealiste, care nu nici un sens și importanță și pe care nimeni nu o să le poată atinge ever, că îs fanteziste. Pisi, adevărul e că nu contăm. Da? Adevărul e că ne naştem goi şi inventam tot felul de trucuri pentru a da sens unei existenţe altfel anoste. Viaţa, părerea mea, e un fel de joc idiot, în care câştigă cel care îşi bagă pula mai tare. Asta mă diferențiază de restul. Că am învățat să nu mă mai obososesc…

          Lorena nu răspunde. Ori e prea anesteziată de morfină, ori e fermecată de ce tâmpenii debitez eu, sub influența lunii pline. Nu știu dacă are sens sau cursivitate ce zic, pentru că alcoolul iși face simțită prezența în sângele meu tulbure. Dar continui, speriat de ce aș putea afla prin acest râu de cuvinte provenite din subconștient. Speriat și totuși resuscitat de posibilitatea unor revelații.

            — Dar e ok, știi de ce? Pentru că nu ar trebui să ne pese. Tot ce trebuie să învățăm, e să ne acceptăm noi pe noi înşine şi ne facem datoria socială fix la limită, astfel încât să nu fim internați la boli mintale. E un clișeu și o platitudine, dar ca să trăim liniștiți, trebuie să ne construim existența și din astfel de prostii.

            — La trecut.

            — Poftim? o întreb eu pe Lorena, încercând să-i văd conturul prin stratul gros de fum ţigară.

            — Foloseşti timpul viitor, dar ar trebui să foloseşti trecutul. Uiţi că noi nu avem voie să visăm, că nu avem viitor  şi că am fost aruncaţi în dărăpănătura asta pentru că zilele noastre sunt mai mult de cât numărate? Sau ai uitat că boala ta e în faza terminală și că ai mai puțin de un an de trăit?

          Chicotește aproape copilărește, însă urma de răutate din tonul ei, e vizibilă de pe stația spațială.

          Şi atunci mă loveşte.

          Pentru prima oară, de când am aflat diagnosticul, realizez că eu nu o am nimic din ceea ce am visat vreodată. Nu o să experimentez toate inimile frânte, toată bătaia de joc, toată fericirea, toată joaca, toată iubirea, ura, dispreţul. Doar disperarea și neputința.

          Viața mea nu va fi. Ea doar e.

          Doare?

………………..

Cam atat a fost. Sper ca vi s-a parut ok si astept orice fel de feedback. Nu stiu cat sens are separat de restul textului, dar daca este ok, mai pot publica si alte fragmente, nu doar din cartea acesta, dar si din celalalte doua care asteapta sa fie finalizate.

Advertisements

2 Comments Add yours

  1. Simona Stavăr says:

    Interesant început. Îmi amintește de “Octopussy” a looot and I don’t say that in a negative way. Also, loved that definition of life :)) Ține-o tot așa!

    Like

    1. Mersi mult! Posibil sa semene, tratează cam aceiași categorie de vârstă. Povestea în sine este totuși foarte diferita. Mersi mult de feedback!

      Like

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s