Octopussy și Becks merge la școală, de Cristina Boncea – o recenzie comparativă

Octopussy și Becks merge la școală

– O recenzie comparativă –

Autor: Cristina Boncea

An: 2015 și 2016
Editura: Herg Benet
Gen: Ficțiune literară

Rating: 8/8 din 10 Pocahontas

 

Hello, motherreaders! Daniel aici. Mă bucur să vă revăd prezența digitală, iar degetele mele sunt încântate să vă aducă o nouă recenzie. Tot un autor roman şi tot o prezenţă feminină de la Herg Bent. După cum v-aţi dat seama şi din titlul, azi vă prezint cele două cărţi ale tinerei autoare Cristina Boncea, care a debutat la frageda vârstă de şaisprezece ani cu „Octopussy” şi care a revenit anul acesta cu continuarea „Becks merge la scoală”, un roman la fel de incitant și de controversat!

O autoare controversată – acesta pare a fi cuvântul cel mai utilizat pentru a o descrie pe Cristina Boncea. Și pe bună dreptate, Cristina nu este adolescenta tipică. Este o tânără lucidă, cu capul pe umeri şi incredibil de precoce şi self aware. Un om care știe ce important este marketingul în vânzarea unei cărți și care face totul cu o transparență care nu prea lasă loc de interpretări.

Şi să ştiţi că „controversat” nu-nseamnă neapărat de proastă calitate, așa cu par să creadă unii. Ci înseamnă că are un efect visceral asupra omului şi mai poate însemna o palmă peste mutrele adormite, care văd lumea cu ochelari de cal. Evident, poate avea și semnificația unui lucru de calitate îndoielnică, cum zic unii că ar fi „Fifty Shades” și chiar dacă romanele Cristinei au fost comparate cu acesta, pot să afirm că nu au nici cea mai mică legătură.

(also. dacă ați auzit că romanul prezintă scene de zoofilie, să știți că nici un animal nu a fost rănit în scrierea acestor cărţi sau a acestei recenzii. doar maimuțele cu minţi înguste care nu pot discerne ficţiunea de realitate)

Am și o mică confesiune de făcut. Aceasta este una dintre puţinele instanțe când nu pot separa autorul de carte, şi nu pentru că seria ar fi autobiografică, ci pentru că îmi place de Cristina ca şi persoană şi cred că abilităţile ei de marketing au afectat direct sau indirect conţinutul romanului. Ea face parte din specia aia rară de autor autohton care are lipici la public (unii l-ar numi scai, pentru că francheţea şi detaşarea ei irită) şi care ştie exact ce face şi cum să-şi promoveze munca..

Eu nu pot decât să mă declar surprins şi haideţi să vă spun ce părere am eu de cele 2 romane din trilogia Octopussy.

 

 

Octopussy

Două surori, două vieţi separate. Când Hyena, felina cea neagră a familiei se întoarce dintr-o vacanță de lux dintr-un spital de boli mintale, viaţa familiei Sugar începe să iasă de pe făgaşul ei normal. Sora geamănă, Becks, o tânără excitată de hormonii adolescenței, dar şi într-o continuă misiune de a se găsi pe sine şi de a întinde limitele sexualităţii, încerca să afle adevărul cu privire la ce s-a petrecut de a ajuns sora ei să fie internată. Odată cu întoarcerea fiicei rătăcitoare, apare în peisaj și misteriosul lor unchi, cu unele tendințe pedofilo-incestuoase, ce lasă o urmp profund vizibilă în psihicul fetelor. Acesta zguduie şi mai tare dorința trupească în postmodernista Becks, dar, deşi nu vrea să o recunoască, și în îndoctrinata, prea-imaculata Hyena.

Odată cu reuniunea familiei, în acea casă se reunesc şi toate tabuurile unei societăţi actuale: pedofilia, zoofilia, lesbianismul, consumul de droguri, alcool, sexul şi orice ar putea deranja stomacurile roz ale unor cititori neiniţiaţi şi crescuți doar cu romanele lui Daniele Steel.

Becks merge la şcoală

În „Becks merge la şcoală” este continuată povestea uneia dinte gemene, chiar dacă și alte personaje din primul volum își fac apariția. Povestea lui Becks este continuată, evident, care hotărâtă să scape de peisajul autohton şi de traumele unei familii anormale, dar şi mânată de parfumul unui secret, decide să studieze la o universitate din Anglia, cu internat dedicat exclusiv fetelor. Cred că deja v-aţi prins ce urmează, mai ales dacă eşti băiat heterosexual sau femeie gay saaau dacă îți plac filmele lesbian porn. Dar sexul este doar un pretext, chiar și așa prezent în cantități industriale, cum e el. Cartea  de față duce şi mai departe lupta continuă a adolescentului cu sine, nevoia groaznică de a-şi cunoaşte esenţa şi capacităţile. Iar asta nu-l face un roman erotic, ci un bildungsroman modern și dedicat unor minți luminate de căile internetului.

Prezintă ura celor diferiţi faţă de standardele mincinoase ale unei societăţi ipocrite şi înăcrite şi ne arată cum poţi găsi libertatea în toate formele ei, fie ea de exprimare artistică şi culturală sau eliberarea sexuală, un sibiect pe care cei mai mulți îl evită. Cartea ar fi putut uşor să fie un clişeul YA. Însă maturitatea cu care este scrisă o duce departe de acest concept, făcând-o una dintre cele mai realiste cărţi despre identitate pe care am citit-o în ultima vreme.

Evident, cărţile, ca orice altă carte ce nu e Harry Potter, are şi ea problemele ei. Dar mai mult despre acestea mai jos, pentru acum o să vă prezint o mică comparație între cele două romane.

Ca şi stil de scriere, cărţile sunt asemănătoare. Cristina a optat pentru o naraţiune la persoana a treia, cu unele intervenţii la persoana I, atunci când contextul a cerut-o. Eu cred că narațiunea a fost bine aleasă, deoarece prezintă foarte eficient atmosfera relativ sobră a romanelor. Pentru mine a fost un roman gri, marcat de angoasă. Un lucru mai evident în „Octopussy” decât în „Becks”, unde am găsit prea multe intervenţii subiective ale naratorului. Lucru acesta cred că ar fi putut fi evitat, zic eu. Propoziţiile sunt scurte şi directe, din nou, reliefând acestă detaşare a naratorului, făcând carțile să aibă un feeling aproape ca o declarație. Iar secvenţele scurte au făcut totul să pară intim, aproape ca o pagină dintr-un jurnal.

Saaaau din raportul unei autopsii. You decide!

În „Becks” poţi vedea că autoarea şi-a maturizat stilul minimalist şi expresiv şi că l-a individualizat. Umorul este mult mai subtil decât în Octo, dialogul este mai natural şi mai cursiv, iar scenele au un impact mai mare. Însă, uneori, am avut impresia că e puţin grăbită pe alocuri, lucru care nu s-a întâmplat cu primul roman. „Becks” ar fi putut fi ceva mai profundă şi să sape mai adânc în psihicul personajului principal. În schimb, am avut vaga senzație că romanul a fost construit în jurul unor puncte principale, restul fiind mai dergabă de umplutură. „Octopussy” este o carte mai bine structurată, care reuşeşte să te ia prin surprindere. Acestea fiind spuse, trebuie să fac o paralelă şi cu personalitatea publică a autoarei. Fiind abonat la canalul ei, pot spune că i-am regăsit personalitatea directă şi fără filtru în stilul de scriere, iar asta este un bonus, că face totul să fie mai autentic.

Nu urăsc nimic mai mult decât un autor care încercă să imite şi se uită pe sine în timp ce visează faima. Cristina nu face asta, iar eu o aplaud.

Revenind la controversă. Trebuie să recunosc, scenele din „Octopussy” nu sunt uşor de citit. Mai ales dacă refuzi să crezi că lucrurile alea se întâmplă în realitate. Şi am citit multe căcaturi care s-au scris despre carte şi despre lucrurile deranjante din ea. Dar ştii ce? Fuck off, I tell them. Literatura nu e făcută să fie drăgălașă, nu e făcută să fie roz şi cu sclipici, ca o piți în căutare de vânat. Dacă tu crezi asta, rezumă-te la a citi despre iepuraş şi panseluţe. Nu. Arta şi literatura trebuie să fie reale. Să îţi trezească conştiinţa şi să te provoace. Trebuie să fie viscerale şi să te facă să îţi pui întrebări. Să cauţi răspunsuri și să pui sub semnul incertitudinii tot ceea ce cunoști și consideri a fi normal. Căci, dacă o carte nu te face să simți ceva, orice, ce rost mai are să o citești? Şi dacă eşti aşa de prost încât să nu separi realitate de ficţiune, atunci ai o problemă destul de mare.

Ține minte, alea îs animale ficționale și utilizate ca și intrument artistico-literar!

Recomandare: dacă ți-a palcut „Octopussy”: „Nu genul ăla de fată” de Lena Dunham

REVENIND LA CĂRŢI. Ambele cărţi sunt cărţi de introspecție şi cărţi menite să şocheze. Există un oarecare echilibru între cele două elemente în ambele texte, chiar dacă e mai bine lucrat În „Octopussy”. În „Becks” aflăm şi mai multe despre personaje, mai multe secrete, mai multe întrebări, mai multe faţete ale aceloraşi subiecte. Sunt curios unde o să ducă autoare povestea, pentru că ar putea merge în orice direcție. Îmi place că în ambele cărţi avem o privire de ansamblu, stereoscopică a vieţilor personajelor şi că nu ni se prezintă doar o latură a lor. Chiar dacă sexualitatea joacă un rol principal, şi dorinţa de a cunoaşte sensul existenţei îşi face simţită primordialitatea.

Ca şi limbaj, cel cultivat în romane este unul lejer. Este un limbaj tipic adolescenţilor din clasa medie, cu multe englezisme şi înjurături, așa că, aviz puritanilor. Este credibil, limbajul. Oamenii ăia vorbesc ca oamenii normali, nu ca cei din cărţile lui John Green… Nu este un atac, dar eu unul nu am întâlnit pe cineva la fel de tras de păr ca Alaska… Revenind la oaia mioritică. Chiar dacă limbajul este accesibil şi facil, asta nu diluează esenţa cărţii, ba chiar îi face mesajul mai clar și la îndemâna oricui. Şi care e acela?

Spune-mi cu cine te fuţi, ca să îţi spun cine eşti.

Mie mi-a plăcut foarte mult și neliniştea aproape palpabilă din capetele personajelor. A fost ca un zgomot static pe fundal. Nu poţi mereu să put your finger on it, dar ştii că e acolo şi ştii că ceva teribil urmează să se întâmple. Mi-a plăcut că autoarea a ştiu cum să-şi dozeze scenele dure la un interval perfect, astfel încât să mențină atenţia şi interesul cititorului. Cristina are şi abilitatea rară de a condensa în câteva cuvinte, esenţe tari. Iar lucru asta a ajutat-o să scrie un roman complex şi complet, în mai puţin de  două sute de pagini (cu menţiunea de mai sus). E surprinzător. Pentru că personajele sunt foarte bine individualizare şi foarte bine amplasate.

Economia asta de cuvinte şi stilul acesta minimalist este tipic lui Hemingway, pe care i-l recomanda autoarei. Sunt sigur că i-ar plăcea.

Personajele? Hyena şi Becks sunt foarte diferite. Nu Yin şi Yang şi nici alb şi negru. Ci mai degrabă două nuanţe de gri, foarte întunecate. Nu sunt perfecte, dar sunt adolescente. Heyna, cu frustrarea ei sexuală ce stă să explodeze ca o biblie între picioare şi Becks, cu libertinajul şi lipsa ei de filtru moral, sunt două aspecte duse la extrem a tipologiilor adolescentine. Transpunerea lor în pagini i-a ieşit autoarei, mai ales când acestea au fost asezonate cu o familie borderline psychotic, cu doi părinţi cu acelaşi comportament deviant sexual şi tranşaţi de superficialitate, dar şi de ochiul iscoditor al naratorului. Iar cireașa de pe tort este unchiul cu un secret, care promite să dea micul univers al fetelor peste cap. Deci şi la capitolul acesta, romanele se ridică la standardele mele.

De aceea zic că este o carte completă. Nu îi lipseşte nimic.

Poate doar mai multă dimensiune, pentru că aceste două romane sunt doar straturile superficiale din ceva ce ar putea fi un univers uman extraordinar de complex. O imagine cu nunațe paradoxale ale unei existențe urbane și scăpate reglajului moral. Sper să-i descoperim straturile mai profunde în continuarea seriei. De asemenea, aş dori mai multă subtilitate şi monolog intern, pentru a descoperi cu adevărat personajele și ceea ce le face atât de intrigante.

Care mi-a plăcut mai mult?

Sincer? Ambele mi-au plăcut. Dar probabil „Octopussy” e preferata mea, pentru că m-a surprins faptul că cineva atât de tânăr şi cu o experienţă de viaţă relativ scurtă, a putut crea ceva atât de credibil. Asta îmi arată că autoarea are spirit de observaţie şi știe exact ce face. Așa că da, eu le recomand.

Iar dacă îmi urmăriţi activitatea pe Youtube am şi o surpriză pentru voi, cât de curând! De fapt, e o serie întreagă de surprize. Abonați-vă pentru a afla despre ce e vorba!

https://www.youtube.com/user/bookstasyx

În încheiere, aceste două romane nu sunt pentru oricine. Dar sunt pentru cititorii îndrăzneţi, cărora nu le este frică că lumea lor pufoasă şi roz o să fie dată peste cap. Recomand  cărțile cititorilor care ştiu ce înseamnă realitatea şi cât de complexă este ea, dar şi faptul că literatura este doar o imagine în oglindă acesteia, fără să fie nevoie să fie autobiografică.

Dar nu luaţi de bun ce zic eu. La fel ca orice alt lucru din viaţă, experimentaţi-l şi faceţi-vă propriile păreri.

Disclaimer: Cartea a fost primita de la autor, pentru recenzie. Acest lucru nu a influentat in nici un fel recenzia. FIIND O PARERE, ACESTA RECENZIE ISI ACORDA DREPTUL DE A FI SUBIECTIVA.