RECENZIE: Zilele amanţilor (Amanţii 1), de Corina Ozon

Zilele amanţilor (Amanţii)

zilele-amantilor

Autor: Corina Ozon
An: 2014
Editura: Herg Benet
Gen: Umor
Rating: 8 din 10 Pocahontas

Descriere

„Cand am primit invitatia de a citi manuscrisul cartii Corinei, am acceptat temator. Sunt la o varsta cand iti spui arogant ca ai citit cam tot si te intrebi seniorial ce ar putea sa te mai surprinda. Ei bine, cartea Corinei. Care te surprinde prin toate locurile pe care le credeai securizate, impenetrabile. Te surprinde in primul rand pentru faptul ca refuza fara efort scriitura feminina, melancolica si vag lamentabila. Frazele sunt scurte si nu intra batand la usa, ci trantind-o de perete. Apoi, te surprinde tema predilecta a cartii: amantlacurile, iubirile frugale, relatiile interzise, tot tacamul. Practic, Corina omoara in povestile ei orice ipocrizie feminista (chestie care mie mi-a mers la suflet), o ingroapa adanc si ii pune capac. N-o sa omit sub nicio forma limbajul, care surprinde de asemenea. Corina foloseste limba romana fara sa se fereasca de extremele ei. Are curaj, «are oua», cum s-ar spune. Nu ca ar fi singura, nu ca ar fi o raritate, dar a manipula cuvinte interzise intr-un text literar, fara a-i strica savoarea, nu e la indemana oricui. Ramane insa la final impresia generala, cea care conteaza cel mai mult. Care e buna, daca nu foarte buna. Cartea se citeste usor, e cinica, e vie, are tot ce ii trebuie pentru a deveni un succes.“

– Stefan Caraman

Personaje

Sotul-The “coaie rebele”

george-clooney-2-240

Sotia-The “si sanul tau e mai lasat, iubito”

Amanta- The “lasa-ma papa de zahar, la mare:”

Patio, head scarf, tea:

Bună, cititori! A trecut destul de la prima mea recenzie, aşa că am zis să revin cu una nouă. De data asta, am ales să recenziez tot un roman scris de un autor român, deoarece am considerat că e timpul să ne punem în valoare şi minunaţii noştri autori, care datorită romanelor mai puţin digerabile pe care a fost forţaţi să le studiem la liceu, sunt puşi într-o lumină proastă. Dar eu, ca mulţi alţii, vin să vă arăt că există literatură de calitate şi entertaining în România şi că e timpul să nu mai fugim de autorii români. Poate aşa o să-şi permită şi ei, să işi cumpere măcar un pix, zic eu.

Romanul de azi se numeşte Zilele amanţilor, de Corina Ozon şi nu de la O-zone, apărut la o editură dragă mie, Herg Benet. Autoarea este un Caragiale contemporan şi fără păr pe picioare (presupun, dacă are e ok – susţinem feminismul!) şi după umila mea părere, mult mai subtilă decât Maestrul însuşi. Spun asta pentru că este mai greu să realizezi că romanul acesta este o satiră, în scrierile lui Caragiale lucrul acesta fiind mai evident.

Aşa că…

… puneţi-vă centurile, luaţi antibioticul pentru bolile cu transmitere sexuală, şi haideţi să tranşăm acest roman fantastic!

Despre ce este vorba?

Se iau trei bucăţi stereotipuri, fiecare asezonat cu perspectiva proprie: bărbatul misogin – masculul alfa dar îndulcit cu o aromă de familist, soţia – casnica clasică, care îşi sacrifică individualitatea pentru copii şi pentru soţ, ea fiind îmbibată de bănuieli pentru a da savoare poveştii. Cel de-al treilea ingredient este amanta – piţipoanca independentă şi futăcioasă, antiteza soţiei sterse, şi care are vaginul fermecat, soţul soţiei fiind atras de el ca musca de… well, peşte! Toate aceste ingrediente atent culese din ,,Mare ţi-e grădină, Doamne”, un cartier oarecare din România, se amestecă în mintea autoarei, la temperatura unei inteligenţe supărătoare şi la presiunea unui simţ de observaţie acut, până când rezultă un roman uşor digerabil, pe care vrei să îl consumi again and again.

Mai pe scurt spus, prezintă un triunghi amoros şi savuros, marcat de întâmplări comice, uneori văzute din perspectiva tuturor personajelor, ceea ce le face mai complexe. Prezintă fragmente din viaţa cotidiană a căsniciilor trecute de termenul de expirare şi care nu fac altceva decât să dea indigestii sentimentale, cu un efect absolut hilar pentru cititor.

Ce mi-a plăcut?

În primul rând, mi-au plăcut personajele şi autenticitatea lor pur românească. Dacă nu aş fi ştiut că romanul e scris de o româncă, mi-aş fi dat seama de originea personajelor de la primele rânduri. Moravurile clasei de mijloc mioritice sunt împletite cu un asemenea umor de situaţie şi limbaj, încât nu ştii dacă să îţi placă de personaje sau să le urăşti. Umanitatea lor transparentă transpiră prin pagini şi uneori ai impresia că citeşti o biografie sau un jurnal, nu ficţiune. Mi-a plăcut extraordinar de mult faptul că personajele sunt protagonişti, antagonişti dar şi agoniştii  propriei condiţii.

Mi-a plăcut mult şi subtilitatea satirei şi faptul că perspectivele personajelor nu au fost întinate de concepţiile personale ale autoarei. Gândurile protagoniştilor sunt prezentate aşa cum se regăsesc la oameni în viaţa de zi cu zi, fără să treacă prin filtrul moralităţii, la fel ca multe dintre deciziile pe care le luăm şi noi, muritorii de rând. Uneori e foarte greu, ca scriitor, să fii obiectiv şi să nu idealizezi universul creat, pedepsindu-ţi exemplar personajele pentru căcaturile pe care le fac. Dar Corina a reuşit să rămână imparţială, umanizând rodul sinapselor ei, făcându-le aproape tangibile. Iar ăsta, dragii mei, e unul dintre semnele care marchează un scriitor bun.

Un alt lucru care l-am găsit savuros este şi umorul, care nu este unul grosolan (deşi există multe cuvinte porcoase pe acolo – ţâţe, pulă, cur – ce?). Nu o să râzi zgomotos şi cu lacrimi, ci o râzi într-un mod mult mai visceral, mai sincer, pe toată parcurgerea lecturii. Este un umor fin, cum nu prea am întâlnit pe la autorii noştri autohtoni, de la Cristina Nemerovschi încoa (zise moldoveanul).

O altă chestie faină la acest roman este şi structura sub formă de monolog intern, cu triplă perspectivă. Cred că este cea mai bună metodă de a cunoaşte cu adevărat un personaj. Aşa poţi gusta adevărata asenţă, fără a acoperi tu golurile care în mod normal există atunci când nu ştii ce gândeşte cu adevărat o persoană/personaj. Este foarte bine aleasă această tehnică pentru tematica romanului, iar asta mă face să felicit din nou inteligenţa autoarei. Şi aşa ca fapt divers, cred că acest roman a avut parte de o editare straşnică, lucru care lipeşte multor texte (râde trolul orb de oale sparte). Nu cred că am citit nimic care să nu fi fost la locul lui sau care să fi fost în plus.

Un alt lucru care îl face foarte bine Corina este scrierea vocilor masculine, chit că ele sunt stereotipul porcului care înşeală (da, îs mai mulţi ghiorlani pe acolo), fără a fi cinică. Din nou, veridicitate cu care le scrie, mă face să mă întreb dacă aceste personaje chiar există, un lucru care reuşeşte unor puţini autori. Vulgaritatea limbajului dă, şi ea, autenticitate, veridicitate şi alte ,,itate”textului. Aşa că, dacă sunteţi puritani, închideţi ochii la vulgarităţi când citiţi romanul, pentru că merită citit. Deşi riscaţi să-l citiţi cu ochii închişi – el fiind presărat cu aşa ceva.

După cum am spus iniţial, mi-a plăcut foarte mult faptul că este o satiră şi de aceea unele aspecte ale căsniciei sunt exagerate. Lucru acesta m-a făcut să iau destul de multe pauze de la lectura şi să îmi pun unele întrebări. O primă întrebare a fost de ce dracu mai stai cu cineva dacă nu îl iubeşti? Doar pentru copii? Dar această întrebare, care deşi oarecum centrală pentru roman, nu a rămas cu mine. Mai târziu romanul m-a făcut să meditez cu privire la statutul femeii în societatea românească şi la presiunile la care este supusă pentru a avea copii până la o anumită vârstă, deşi ea nu îi doreşte şi intrebari cu privire la sentimentul de obligaţie care le încătuşează pe femei de căsniciile eşuate, permanentizate de frica bârfei.

Încă nu am găsit răspunsurile la toate aceste întrebări. Dar poate asta se datorează faptului că nu am căutat răspunsuri… Sunt groaznic, ştiu!

Ce nu mi-a plăcut?

Romanul are un stil de scriere ireproşabil. Este aerisit, fără prea multe figuri de stil şi care are o curgere caracteristică literaturii pentru publicul larg. Însă este încărcat de o anumită staticitate, de o lipsă de dinamism care eu cred că se datorează absenţei dialogului. Însă lucrul acesta nu dăunează nicidecum lecturii sau calităţii. Este mai degrabă o chestiune de preferinţă.

Un alt lucru care mi-a atras atenţia este simplificarea mentalităţilor. Deşi e roman umoristic, mi s-a părut că a prezentată doar o anumită parte a personajelor – cea importantă continuării acţiunii şi că autoarea nu s-a axat de dezvoltarea vocilor lor interne atât de mult pe cât o cere un roman complet. Dar fiind un text atât de scurt, înţeleg de ce. Sper ca lucrul acesta să fie reparat în volumele doi şi trei, pentru că romanul are parte de nişte continuări la fel de bune, sper.

Şi da, cam atât nu mi-a plăcut. Da ştiu, şi pe mine mă surprinde asta!

Concluzia

În aparenţă este un roman uşor, o lectură de vară. Dar la o analiză mai profundă îţi dai seama de straturile pe care e clădit, de nuanţele ironice, de temele de gândire, de subtilitatea cu care sunt construite moravurile şi de realitatea cu care este colorat textul. Este genul de roman pe care doreşti să-l reciteşti imediat după ce l-ai terminat, pentru că eşti sigur că ţi-a scăpat ceva şi în mod sigur asta chiar s-a întâmplat. Este un roman condensat, şi eu unul sunt extrem de entuziasmat să citesc şi continuările aşa că sper să le cumpăr de Crăciun, după ce merg cu cerşitul – pardon, colindatul, pe la rudele mele.

Dacă te decizi să-l citeşti, te aştept cu o părere!

Până data viitoare, la revedere şi Pocahontas fie cu tine!

Ce au zis alţii?

– Dacă mă înşeli vreodată, îţi tai coaiele şi îmi fac cercei din ele. -my better half

http://24life.ro/cum-a-gasit-corina-ozon-formula-succesului-de-autor/

https://www.goodreads.com/book/show/23962543-zilele-aman-ilor?ac=1&from_search=1

http://lavinia-calina.blogspot.ro/2015/06/zilele-si-noptile-amantilor-corina-ozon.html

Interviu Corina Ozon – Zilele amanţilor: povestea poveştii

Advertisements

3 Comments Add yours

  1. Corina Ozon says:

    Haha, am ras si eu la originala recenzie! Multumesc si chiar te invit sa citesti si continuarile! 🙂

    Liked by 1 person

  2. Corina Ozon says:

    Reblogged this on Corina Ozon and commented:
    Autoarea este un Caragiale contemporan şi fără păr pe picioare (presupun, dacă are e ok – susţinem feminismul!) şi după umila mea părere, mult mai subtilă decât Maestrul însuşi. Spun asta pentru că este mai greu să realizezi că romanul acesta este o satiră, în scrierile lui Caragiale lucrul acesta fiind mai evident.

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s